Sa taca, dar sa clocoteasca! Asa o vrea si asa vrea si el sa fie dorit.

O pandeste si o scruteaza! In detalii aproape inimaginabile!

Las’ ca ea sa-l acuze ca exagereaza cu activitatile erotice, ca sufera de exacerbarea morbida a indragostirii, dar nu ar vrea ca tocmai ea sa-i stinga iluzia deliranta ca ar fi iubit, ca nu i-ar placea sa fie privita de el.

Cum sa faca asta tocmai ea care beneficiaza de belsug de frumusete. Tocmai ea despre care se poate spune cum s-a spus despre o actrita celebra de la Hollywood ca „trupul ii umbrea sufletul”.

Ea ar putea sa aiba despre el impresia ca e erotoman si sa creada ca erotomaniaia lui este o varianta a turbarii. Dar sa nu pretinda ca nu stie ca s-a imbolnavit nu dupa o muscatura in carne, ci dupa un sarut de-a dreptul pe suflet.

El este totusi, pe cat de patimas, pe atat de departe de orice monstruozitate senzuala.

Este, dupa cate se pare, intr-o stare intermediara, intre ratiune si nebunie. Delirul lui este sa o priveasca. Libertatea la care aspira este libertatea de a o vedea. Este o admiratie compulsiva. Nu vrea sa se acupleze cu ea necontenit, dar de privit ar privi-o mereu. Nu de placerea sexului are nevoie, ci de placerea privitului.

In delirul lui amoros, in aceasta pasiune nebuneasca, el este sublim. E greu de spus daca, reciproc, e si el frumos. Dar indiscutabil, prin pofta lui intesa de a o privi si de a o admira, e viril!

-        Taci? Nu poţi să vorbeşti?

-        Pot să vorbesc, pentru că nimic nu este mai uşor decât să dau din gură.

-        Atunci, vorbeşte!

-        E mai bine să tac decât să vorbesc!

-        De ce taci? Acum ar fi mai bine să vorbeşti!

-        Nu ştiu ce să spun!

-        Ba, ştii ce să spui!

-        Ba, nu!

-        Ba, da! Ştii şi ce aş vrea să te întreb, nu-i aşa? Sunt sigură că ştii!

-        Nu ştiu!

-        Ba ştii! Şi spui acum că nu ştii ce ştii! Sunt sigură că ştii! Cum să nu ştii ce ştii?

-        Nu ştiu ce vrei să mă întrebi!

-        Ba, ştii ce vreau să te întreb!

-        Ba, nu!

-        Ba, da!

-        De unde vrei să ştiu ce vrei?

-        Nu ştii ce vreau?

-        Nu ştiu!

-        Pretinzi că nu ştii nimic: nici ce ştii, nici ce vreau!

-        Nu ştiu şi tac!

-        De ce taci?

-        Nu ştiu ce să spun!

-        Ba, ştii!

-        Nu ştiu! Tu spui că aş şti! Spune ce ştii că ştiu ca să ştiu şi eu ce ştiu!

-        Tu ştii mai mult decât atât!

-        Nu ştiu nimic!

-        Nu ştii nici măcar ce să-mi răspunzi la ce vreau să te întreb?

-        Ce vrei să mă întrebi?

-        Tu ştii şi ce vreau să te întreb, nu-i aşa?

-        Nu ştiu!

-        Nu vrei să vorbeşti, dar dacă ai vorbi despre ce zici că nu ştii ce să spui, ai putea ajunge să afli chiar ce ai de spus.

-        Tac pentru că, vorbind, nu aş avea nimic de aflat decât că nu ştiu ce să spun.