Se spune ca sunt rari barbatii frumosi, ba chiar ca nici nu exista.

Modelul de frumusete perfecta a trupului uman construit in Grecia antica este orb si mut. Nu rade, nu plange, nu se mira, tace.

In vechea Grecie de acum un mileniu si jumatate, idealul de frumusete masculina erau cautat de pictori si sculptori printre tinerii care faceau sport. Cautau nu sa-i determine sa le pozeze in posturi fixe, ci sa-i surprinda in plina miscare, pentru ca si credeau ca frumusetea, armonia,, proportie vin din vitalitatea trupului in miscare. Frumusetea depindea de euritmie, de echilibru, de idealul de frumusete armonioasa desprins din miscarea fericita si cumpanita a liniilor, formelor, gesturilor si sunetelor.

Sculptorii sintetizau in statui  mai multe miscari succesive, mai clar, redau gesturile gratioase si vii, puternice ale atletilor, muschii lor, greutatea lor, viteza lor, ritmul lor.

Ei accentuau asupra continuitatii gestului, asupra inlantuirii actiunilor. Insirau in aceeasi sculptura mai multe momente exprimate de posturile decalate ale trupului, ale bratelor si ale picioarelor.Ppriveau cu atentie maxima detaliile anatomice, mai ales muschiulatura, ca sa redea tensiunea din trup si energia trupului. Poate mai putin emotia. Atletii din Grecia antica nu aveau suflet, privirea lor nu exprima nimic, in comparatie cu muschii, cu carnea lor. Contau pe suplete, pe miscarea impletita cu echilibru.

Bucurie nu le era situata in ochi, ci in trup. Taceau. Se exprimau prin miscare ritmica, euritmica, prin ceea ce ei considerau a fi frumusete deplina, denumind-o muzical.

Pentru medici, euritmia este regularitatea pulsului, a batailor inimii. De aici, euritmia poate fi si armonia pasiunilor.

Frumusetea si bucuria clasica sunt exterioare. Se expun. Nu au nimic launtric.