Închipuit măcar, peripateticianul Alexandros Exegetul, didascălul căruia împăratul Septimiu Sever i-a dat o catedră să predea logica lui Aristotel, se străduia printre cele de patru ori patru coloane ale Tetrapilonului din Afrodizia să spună, păşind agale spre Templul Afrodiei, ce a spus şi nu ce ar fi vrut să spună Stagiritul.

Dezvăluia că sufletul este un amestec de elemente fizice şi se alterează simulan cu acest amestec.

Mă aşteptai?

Nu! De ce ai venit? Ai nevoie de recomandarea mea pentru avansare?

Nu mă îndoiec că mi-o vei da.

Nu mă aşteptam să vii să mi-o ceri.

Şi totuşi sunt sigură că te aşteptai să vin să te întreb dacă ai o amantă nouă. Eu ştiu mai mult decât se bârfeşte. Dacă ai o mantă nou înseamnă că amanta ta nouă este roşcată.

În ultima vreme umbli ca nebunul după roşcate.

Recunosc: îmi plac roşcatele

S-ar putea aşadar să am o amantă roşcată.

Sunt sigură că tu eşti amantul secret al roşcatei pe care ai primit-o de curând în grupul tău de lucru!

Cea nouă e într-adevăr roşcată, dar nu e singura roşcată din preajma mea şi nu e foarte sigur că am o amantă nouă.

Mă iubeşti pe mine sau o iubeşti pe ea?

Nu mă mai iubeşti, deci o iubeşti pe ea!

Eşti jalnic de categorică! Te înşeli!

Ori tu eşti amanta mea, ori eu am amantă nouă.

Nu am amantă nouă!

Tu eşti amanta mea!

Sau altfel spus, ori tu eşti amanta mea, ori eu am amantă nouă.

Tu eşti amanta mea

Nu am amantă nouă!

Aproape toate serile în care am venit la tine, au fost seri de dragoste.

Adesea veneai seara la mine şi acelea erau seri de dragoste.

E seară şi sunt la tine.

E o seară de dragoste.

Chiar aşa? Neapărat?

S-ar fi putut să fie şi o seară de dragoste E însă seara în care în care ai venit să-mi ceri o favoare.

De câte ori te-am poftit pe la mine şi tu nu ai venit ziceai că plouă şi că tu nu ieşi din casă, atunci când plouă.

Astă seară plouă! Iată, ţi s-a întâmplat să ieşi şi pe ploaie.

Ziceai categoric că nu ieşi dacă plouă.

Ştie ce nu ştie!

Ştie că el se întoarce, dar nu ştie cine se întoarce!.

Elektra ştie că fratele ei, Oreste, se întoarce, dar nu îl cunoaşte pe Oreste, căci Oreste are faţa acoperită. Nu ştie ce nu poate să vadă, să audă, să simtă! Dacă nu simte, nu ştie! Dar chiar dacă nu simte ştie şi ce nu ştie!

Se înşală cei care cred că nu pot să-şi cunoască decât senzaţiile proprii. Se mint. Îşi confirmă şi îşi reconfirmă ideea acestei neputinţe şi când şi-au edificat convingerea încep să-i înşele şi pe alţii.

Se însingurează cumplit şi se urâţesc cei care cred că bună ar fi doar satisfacţia proprie, că nu pot să cunoască decât ce simt, ce pot să simtă. Apare şi nevoia de izolare, de îndepăratae de lume. E un conflict permanent între instinctul sociabilităţii, nevoia de a fi în lume şi tendinţa de izolare. De câte ori nu pare inutilă prezenţa în lume! Cea mai simpla si totdata cea mai firească deschidere spre lume este vorba. A fi în lume, cu lumea, înseamna a vorbi, a comunica. Dar in vorbire zace alt conflict permanent. Între ce se spune, ce se aude, ce se ascultă, cât se intelege din ce s-a ascultat, cât se ascultă din ce se aude şi cât se aude din cât se spune.

Înfiorătoare neputinţa de a afla de unde vin senzaţiile, mesajele în general şi de a şti dacă senzaţiile proprii, mesajele emise au ceva comun cu ale altora. Dacă nu cumva ce se înţelege din ce se ascultă şi ce se ascultă din ce se aude şi ce se aude nu este decât închipuire şi deloc vorba altcuiva. De aici spaima de izolare, dar şi tendinţa de a renunţa, de a tăcea. În însingurare se ajunge alunecând. Din însigurare se iese prin căţărare!

Paradoxale nu sunt doar gândurile şi vieţuirea reală e paradoxală. Întâi e surprinderea de a rosti sau de a auzi rostiri care contrazic ceea ce se ştie, prejudecăţile, părerile obişnuite. Paradoxul este căţărarea spre lume a minţii care iese din însingurare. Sau poate chiar cheia care deschide calea în lume - mesajul celui care anunţă: Eu nu mint!

El o priveşte cu coada ochiului. O mângâie din adâncul privirii.

Ea se lasă în voia lui, mângâiată astfel, de departe, ar din adâncul privirii lui.

El mocneşte în jurul ei cu drag, febril.

Ea surâde.

El o pândeşte, privind-o cu coada ochiului. I se umple gândul cu ea!

Gândul nu topeşte, nu arde, nu desfiinţează, ci înfiinţează. Ţese, împleteşte, construieşte. E ţesut, împletit şi se ţese, se împleteşte.

Cugetul se construieşte.

Înainte de mărturisire, înainte de rostirea cuvintelor, trebuie să fie ales şi înţelese acele cuvinte, anume acele cuvinte care să conţină adevărul despre lucruri, despre simţăminte.

Lucrurile, simţămintele sunt de adus în cugetul propriu, în cuvinte.

Se pun multe întrebări, în care lucrurile sunt învelite, ca într-o plasă şi din coconul ţesut, unde incertitudinea a fost înăbuşită, se scoate fluturele adevărului valabil pentru cel care l-a gândit şi bun pentru celălalt şi pentru ceilalţi.

Ceea ce este gândit bine este ştiut.

Câteceva se ştie din simţuri, prin deprindere, învăţare, şi câteceva, din înţelegere.

Sunt mereu de rezolvat contradicţii şi sufletul caută mereu soluţii, se agită.

Descoperă regulile şi ar dori să afle regula regulilor, principiul, catargul cu care se ajung de la iluzie la realitate, de la părere la adevăr, la realitatea valabilă.

Se pun întrebări ca să se poată face alegerea între ipoteze. Trebuie să fie ales Binele, adică ipoteza cea bună.

Celui care trece de la impresie la înţelegere, îi este destul să privească discret, doar pe furiş, ca să ştie ce este de ştiut şi să înţeleagă.

Cel despre care s-a scris că a ajuns să clădească adevărul despre frumuseţe în cuvinte şi să-l poarte în cuget a sculptat graţiile înveşmântate!

Ca să te înduplec am nevoie de ajutorul Lui Dumnezeu. Sau de forţa mea fizică! Sau de iubirea ta ! Sau aş putea cu vorba dulce!

Cel slab i se supune celui puternic. Voia Domnului este peste fiecare din noi şi peste amândoi laolaltă. Păcatul de a te constrânge îmi stă în putinţă, dar mă feresc de el. Vorbind, aş putea să-ţi risipesc teama, să te fac să uiţi ce te doare, Cuvintele îţi pot risipi teama, îţi pot stinge durerile, pot să te înveselească şi te pot îndupleca.

Ar însemna oare că te-ai lăsa minţită? Înduplecă-te să mă asculţi! Înduplecă-te sa te laşi minţită, ca să te pot îndupleca!

Dincolo de hohotul tău de rîs, care înseamnă că sunt ridicol, îţi povestesc, cuvânt cu cuvânt, bucuriile mele enorme.

Mi-ai lăudat de atâtea ori priceperea de învârti cuvintele.

Ar trebui să cânt, dar să şi aud ce cânt aşa cum auzi tu, chiar atunci când auzi tu, ca să ştiu dacă auzi ce aud şi eu. Dacă rîzi când eu plâng, nu auzi ce aud eu. Ascultăm acelaşi cântec şi auzim fiecare altceva!

Mi-ai spus că nu te îndoieşti cât de cât că nu poate fi adevărat ce ţi-am spus.

Îţi răspund că, deşi nu vreau să te păcălesc, spun şi eu ca şi tine că nu se poate să fie adevărat!

Totul este fals!

Vrei să mă schimb? Aş dispărea şi în loc de mine ar fi cel schimbat.

Am presupus că lucrurile sunt aşa cum am încercat să-ţi spun că ar fi. Acum încerc să presupun ce ai înţeles din ce ţi-am spus. Tu ai înţeles altceva decât ţi-am spus eu. Este firesc, pentru că tu eşti tu şi eu sunt altcineva.

Parcă te-am auzit că ai spus că nici nu ştiu despre ce vorbesc.

Nu ştiu!

Ar trebui să pot să separ ce este de ce nu este. Şi oare mai este ce este, ce am zis eu că este,? Nu mai este tot ce a fost, cum a fost, este altfel. Şi probabil nici nu mai este. E ca şi cum nu ar mai fi.

Nu este cu putinţă să fie ce nu este.

Nu este!

La repezeală vorbind, s-ar spune că iubirea, ataşamentul, afecţiunea duc la unire, la înţelegere, în timp ce ura, resentimentul, animozitatea, aversiunea, duşmănia, antipatia dezbină. Ar fi de parcurs drumul de la ură la iubire, de la război la pace. Lucrurile încep rău şi se termină astfel bine. Dar acest mod de a gândi nu este decât efectul unor iluzii, iluzia începutului, iluzia sfârşitului.

Doar la repezeală iubirea se distinge de ură, pentru că în aceeaşi măsură este de observat că pasiunea amoroasă şi ambiţia multă au făcut nebuni din oameni raţionali. Din iubire prea multă, din exces de pasiune, unora li se îmbolnăveşte sufletul. Sunt milenii de când oamenii ştiu prea bine că, de la suflet, stricăciunea trece la trup; de la trup, la cap şi de la cap la ochi şi iată cum pasiunea duce la orbire, la întunecare. Iată cum este adevărat că din iubire provin viaţa, pacea, dreptatea şi că din ură, provin moartea, corupţia, războaiele, rasismul, xenofobia, că iubirea soluţionează erorile, pe când ura stârneşte conflictele, greşeli în serie, dar în acelaşi timp este adevărat şi că iubirea nu e neapărat lumină, ci şi întuneric uneori.

De altfel ura nu rezultă exclusiv din răutăţi. Şi facerea de bine, şi facerea de rău pot atrage ura în aceeaşi măsură. Unii când iubesc pe cineva îi urăsc pe ceilalţi. Iubirea îi transformă în monştri. Alţii cred de cuviinţă să-i urască pe cei pe care îi consideră inferiori, deşi tocmai ura este de ajuns să-i coboare faţă de cei pe care îi urăsc. În realitate nu există ură absolută şi nici iubire absolută. Relaţiile dintre oameni sunt combinaţii de iubire şi ură. Cu aproape cinci sute de ani înainte de Hristos, grecul Empedocle stabilise că iubirea dezbină şi ura (re)uneşte. În gândul lui, lumea era un ansamblu de stări primare precum aerul (frigul, volatilul, gazul), pamântul (uscăciunea, solidul), apa (umiditatea, lichidul), focul (lumina, căldura). Ce-l distinge pe om de celalalte vieţuitoare este tot o ţesătură din fire mai groase sau mai subţiri de inteligenţă, sănătate. În legăturile dintre oameni, iubirea şi ura adună şi desfac. Din iubire şi din ură, oamenii se adună şi se risipesc.