El o priveşte cu coada ochiului. O mângâie din adâncul privirii.

Ea se lasă în voia lui, mângâiată astfel, de departe, ar din adâncul privirii lui.

El mocneşte în jurul ei cu drag, febril.

Ea surâde.

El o pândeşte, privind-o cu coada ochiului. I se umple gândul cu ea!

Gândul nu topeşte, nu arde, nu desfiinţează, ci înfiinţează. Ţese, împleteşte, construieşte. E ţesut, împletit şi se ţese, se împleteşte.

Cugetul se construieşte.

Înainte de mărturisire, înainte de rostirea cuvintelor, trebuie să fie ales şi înţelese acele cuvinte, anume acele cuvinte care să conţină adevărul despre lucruri, despre simţăminte.

Lucrurile, simţămintele sunt de adus în cugetul propriu, în cuvinte.

Se pun multe întrebări, în care lucrurile sunt învelite, ca într-o plasă şi din coconul ţesut, unde incertitudinea a fost înăbuşită, se scoate fluturele adevărului valabil pentru cel care l-a gândit şi bun pentru celălalt şi pentru ceilalţi.

Ceea ce este gândit bine este ştiut.

Câteceva se ştie din simţuri, prin deprindere, învăţare, şi câteceva, din înţelegere.

Sunt mereu de rezolvat contradicţii şi sufletul caută mereu soluţii, se agită.

Descoperă regulile şi ar dori să afle regula regulilor, principiul, catargul cu care se ajung de la iluzie la realitate, de la părere la adevăr, la realitatea valabilă.

Se pun întrebări ca să se poată face alegerea între ipoteze. Trebuie să fie ales Binele, adică ipoteza cea bună.

Celui care trece de la impresie la înţelegere, îi este destul să privească discret, doar pe furiş, ca să ştie ce este de ştiut şi să înţeleagă.

Cel despre care s-a scris că a ajuns să clădească adevărul despre frumuseţe în cuvinte şi să-l poarte în cuget a sculptat graţiile înveşmântate!