Ştie ce nu ştie!

Ştie că el se întoarce, dar nu ştie cine se întoarce!.

Elektra ştie că fratele ei, Oreste, se întoarce, dar nu îl cunoaşte pe Oreste, căci Oreste are faţa acoperită. Nu ştie ce nu poate să vadă, să audă, să simtă! Dacă nu simte, nu ştie! Dar chiar dacă nu simte ştie şi ce nu ştie!

Se înşală cei care cred că nu pot să-şi cunoască decât senzaţiile proprii. Se mint. Îşi confirmă şi îşi reconfirmă ideea acestei neputinţe şi când şi-au edificat convingerea încep să-i înşele şi pe alţii.

Se însingurează cumplit şi se urâţesc cei care cred că bună ar fi doar satisfacţia proprie, că nu pot să cunoască decât ce simt, ce pot să simtă. Apare şi nevoia de izolare, de îndepăratae de lume. E un conflict permanent între instinctul sociabilităţii, nevoia de a fi în lume şi tendinţa de izolare. De câte ori nu pare inutilă prezenţa în lume! Cea mai simpla si totdata cea mai firească deschidere spre lume este vorba. A fi în lume, cu lumea, înseamna a vorbi, a comunica. Dar in vorbire zace alt conflict permanent. Între ce se spune, ce se aude, ce se ascultă, cât se intelege din ce s-a ascultat, cât se ascultă din ce se aude şi cât se aude din cât se spune.

Înfiorătoare neputinţa de a afla de unde vin senzaţiile, mesajele în general şi de a şti dacă senzaţiile proprii, mesajele emise au ceva comun cu ale altora. Dacă nu cumva ce se înţelege din ce se ascultă şi ce se ascultă din ce se aude şi ce se aude nu este decât închipuire şi deloc vorba altcuiva. De aici spaima de izolare, dar şi tendinţa de a renunţa, de a tăcea. În însingurare se ajunge alunecând. Din însigurare se iese prin căţărare!

Paradoxale nu sunt doar gândurile şi vieţuirea reală e paradoxală. Întâi e surprinderea de a rosti sau de a auzi rostiri care contrazic ceea ce se ştie, prejudecăţile, părerile obişnuite. Paradoxul este căţărarea spre lume a minţii care iese din însingurare. Sau poate chiar cheia care deschide calea în lume - mesajul celui care anunţă: Eu nu mint!